Bunicul meu a fost unul dintre cei batuti cu salbaticie. Avea 56 de ani. Nu era tanar. Veteran a doua razboaie, legionar, fost adjutant al lui Zizi cantacuzino.
trimis la inchisoare pentru 14 ani dupa un proces care durase 9 minute in 1947.
A fost batut atat de rau incat i-au rupt coastele si o coasta rupta i-a colapsat plamanul. Stiti cat trebuiea sa fii de rau ncat pana si monstrii aia sa isi dea seama si sa cheme doctorul?
Dupa ce a iesit din celula spital, a fost transferat la Aiud.
De ani de zile ma chinui sa-i public memoriile.
Niste cacati scarbos l-au votat pe Mucea si din cauza lor avem legea Vexler.
Asa ca nu se poate.
Le doresc tutror votantilor lui Mucea aceeasi soarta, pentru ca asta merita tradatorii.
A circulat zvonul, în preajma demascărilor, cu o zi–două înainte de începerea lor, că în noaptea de 10 decembrie Ţurcanu Eugen, Popa Alexandru, zis Ţanu, Mărtinuș, Cantemir și încă alți trei al căror nume nu l-am aflat, au fost scoși din închisoare și duși întrun zăvoi de pe malul Argeșului, unde li s-a spus că în acea noapte vor forma echipa care îi va împușca pe toți șefii legionari din închisoarea Pitești. Întrebați dacă sunt de acord, au răspuns toți că sunt gata pentru această faptă.
Au fost duși apoi la locul unde trebuia să aibă loc execuția, li s-au distribuit arme și gloanțe, așteptând să vină victimele. Cei care au regizat această înscenare au fost convinși că Ţurcanu și echipa lui erau hotărâți să execute orice ordin pe care l-ar fi primit. Primul pas era făcut; nu mai rămânea decât ca unealta pregătită să înceapă executarea planului.
Înainte de 10 decembrie au fost aduși în camera „4 spital”, de care am mai amintit, în jur de 30 de studenți, dintre vârfuri, majoritatea legionari, precum și grupul lui Ţurcanu: Popa Ţanu, Mărtinuș, Livinschi, Leonida, Prisăcaru, Cantemir, Virgil Bordeianu și câțiva elevi de la Câmpulung Moldovenesc. Ţurcanu și grupul lui nu s-au descoperit că ar fi fost reeducaţi, dimpotrivă, îl bârfeau pe Bogdanovici și pe cei care aderaseră la reeducarea de la Suceava, cu intenția de a-i trage de limbă pe cei din cameră, ca să vadă în ce ape se scăldau.
Cum totul era regizat, Ţurcanu a provocat un scandal și a început încăierarea între grupul lui și ceilalți studenți. În timpul încăierării s-a spart un geam. Acesta era semnalul pentru administrație să intervină. S-a bătut la ușă și în momentul următor, directorul Dumitrescu si locotenentul Marina, cu vreo 30 de gardieni, au pătruns în cameră. Directorul și ofițerul politic Marina au tras cu pistoalele în tavan, iar gardienii, cu ciomege, vine de bou și centiroane, s-au năpustit asupra studenților să-i facă una cu pământul.
Nu se mai știa dacă erau oameni vii sau cadavre. N-a fost de ajuns atât, ci au fost scoși cei nereeducați pe coridor, iar grupul lui Ţurcanu și gardienii au început din nou să-i bată atât de crunt, că nu erau decât bălți de sânge pe jos.
Studenții legionari, aleși dintre vârfuri, au fost duși apoi în celulele morții de pe capul T-ului și chinuiți de Ţurcanu, peste un an de zile, cu cele mai cumplite și sălbatice torturi. Iată câteva nume dintre acești martiri: Pop Cornel, Măgirescu Eugen, Popescu Aristotel, Păvăloaia Constantin, Pătrăscanu Nuti, Caziuc, Voinea Octavian, Şoltuz Laurențiu, Juberian, Parizianu Gheorghe, Străchinariu Constantin, Dan Lucinescu etc. Așa se explică prăbușirea acestor camarazi, cu excepția lui Parizianu. Ei nu pot fi judecați: când acuzi pe cineva, trebuie să te situezi în poziția lui, iar când este vorba de tortură, să mărturisești cinstit dacă ai fi putut suporta supliciul pe care l-a suportat cel pe care îți arogi dreptul să-l judeci.
Începând cu această dată, directorul Dumitrescu și Marina nu și-au mai exercitat rolul; cel care conducea închisoarea era Ţurcanu. El avea dublura cheilor de la toate camerele și celulele închisorii. L-am văzut de zeci de ori, cu smocul de chei în mână, autoritar și temut, băgând groaza până și în gardieni.
Demascarea de la Pitești a durat de la 10 decembrie 1949 până în luna septembrie 1951. Acești tineri care au fost izolați, numai Dumnezeu știe ce suferințe au îndurat, luându-li-se și posibilitatea de a se sinucide.
(Dumitru Bordeianu - Mărturisiri din mlaștina disperării)
