Răzvan Gheorghe: Ați făcut trimitere la arhivele de la Kremlin, arhive interzise oricăror ochi nedoriți. Credeți că NKVD și GRU își propuseseră și reușiseră o infiltrare a Mișcării Legionare în a doua jumătate a anilor ‘30?

Demostene Andronescu: Da, am convingerea asta. Dacă nu deținem încă informații concludente despre agenții infiltrați în rândurile Mișcării, știm însă că serviciile secrete rusești erau extrem de interesate de tot ce avea legătură cu legionarii și Mișcarea Legionară.

R. G.: Dezvoltați.

D. A.: La Aiud am stat și cu șefi legionari care căzuseră prizonieri în URSS – erau ofițeri rezerviști, în special învățători, doctori, avocați și procurori. De la ei am aflat că, în lagărele unde erau comasați cei mai mulți legionari, venea lunar o comisie care le făcea un fel de anchetă – zic ”un fel” fiindcă nu rezultau dosare de acuzare, rușii fiind interesați doar de obținerea informațiilor dorite. Îi interesa tot ce puteau stoarce despre legionari și Legiune: când și cum intraseră în Mișcare, ce i-a atras în acea direcție, dacă au trecut prin Frățiile de Cruce și ce au făcut acolo, cum se desfășura o ședință de cuib și care erau problemele dezbătute, ce însușiri trebuia să întrunească un șef de cuib, ce personalități legionare au cunoscut și care dintre acestea i-au impresionat în mod deosebit, dacă l-au cunoscut personal pe Corneliu Zelea Codreanu și prin ce însușiri, calități se impunea acesta, ce părere aveau despre viitorul Mișcării… și multe, multe alte întrebări cu aceeași adresă.

Obsesia cea mai mare erau Frățiile de Cruce, aflarea modului în care erau constituite și cum funcționau efectiv, înțelegerea etapelor formării tinerilor. Este limpede că strângerea acestor informații servea la alcătuirea unei documentații solicitate de sus, o documentație care avea anumite ținte prestabilite.

Potrivit foștilor prizonieri care mi-au vorbit despre aceste aspecte, rușii se interesau de Legiune încă din perioada ‘41-‘42, când realitățile de pe front nu lăsau să se întrezărească posibilitatea ca trupele sovietice să se reverse în România. Apoi au făcut-o în permanență și după ‘43, când acest scenariu devenea din ce în ce mai plauzibil. Rușii se pregăteau să intre peste noi și documentau cât se poate de serios modul de funcționare al Mișcării, fiind conștienți că în România vor întâmpina cea mai puternică rezistență din partea legionarilor. Dacă s-au dovedit atât de interesate de Mișcare, pe toată durata celui de-Al Doilea Război Mondial, de ce n-ar fi fost serviciile secrete rusești la fel de interesate de Mișcare și în perioada ‘39-‘40?

Sunt și unele indicii în acest sens, cum ar fi, de exemplu, capturarea de către Siguranță a unui stoc de câteva mii de cămăși verzi introduse clandestin în țară, în toamna lui 1940, care urmau să fie distribuite elementelor declasate ale mahalalelor în vederea atragerii acestora în evenimentele ce se prefigurau. Urma Rebeliunea.

R. G.: E indubitabil că rușii au acordat o mare atenție Mișcării. Episoade similare celor relatate dumneavoastră în pușcărie au fost confirmate și de Eugen Cristescu, șeful Serviciului Special de Informații din perioada lui Ion Antonescu și unul dintre cei șase demnitari arestați și trimiși la Moscova, după momentul 23 august 1944, împreună cu mareșalul, în vederea anchetei.

D. A.: Așa este. Eugen Cristescu a relatat că cele mai multe și mai întinse anchete la care a fost supus s-au referit exclusiv la Mișcarea Legionară, deși aceasta nu mai exista în spațiul public românesc de mai bine de trei ani. Era perioada în care rușii pregăteau suprimarea totală a rămășițelor clandestine ale Mișcării, ceea ce de altfel avea să se întâmple în temnițe și în lagăre de exterminare.

La Moscova, când Eugen Cristescu era anchetat cu privire la partidele istorice sau la diversele personalități din politică sau diplomație, îl asistau numai două-trei persoane, în schimb, când era vorba despre Mișcarea Legionară, ancheta se desfășura într-un amfiteatru încăpător și în prezența unei asistențe de aproape 100 de persoane care își notau conștiincios și deseori puneau întrebări.

În cazul lui Cristescu, interogatoriile despre Mișcare erau conduse întotdeauna de un general pe care-l chema Vinogradov. Ponderea cadrelor militare în rândurile Mișcării era una dintre obsesiile sovieticilor – la fel de obsedante erau întrebările despre organizarea efectivă a Frățiilor de Cruce, criteriile de recrutare și educația primită în aceste pepiniere pentru viitori legionari. Voiau să afle cum se formau oamenii de bază, se interesau de toate cele cu de-amănuntul.

Așadar, e cât se poate de clar că Mișcarea era cunoscută de ruși. Serviciile secrete rusești adunau informații și mențineau Legiunea sub lupă. Și făceau asta pentru că înțelegeau prea bine faptul că legionarii le erau dușmani de moarte, fiind anti-ruși în cel mai vehement și autentic mod. Kremlinul era conștient că, invadând România și instaurând comunismul cu tancurile, va trebui să înfrângă o generație de luptători pregătiți special pentru o astfel de rezistență. Asta a fost, de fapt, una dintre obsesiile lui Corneliu Zelea Codreanu, probabil cea mai mare dintre obsesiile lui, el enunțând-o explicit: ”Dacă vor ajunge rușii în România nu vor pleca până când nu ne vor bolșeviza, până nu ne vor sataniza”. Și a avut dreptate – chiar asta s-a întâmplat. Căpitanul era un anticomunist desăvârșit. Și nu, nu a fost un antisemit rasial, nimic mai fals, el era doar împotriva acelor evrei care erau comuniști, nu împotriva tuturor evreilor.

Dar cine mai are răbdare, inimă și curaj ca să înțeleagă toate astea, în zilele noastre, când atâția se grăbesc să pună mâna pe piatră? Când atâția se-ngrămădesc să-ți bage pumnul în gură? Eu am fost doar un simplu simpatizant al Mișcării în anii facultății, n-am avut nici cea mai mică legătură cu legionarismul interbelic sau cu Rebeliunea, să ne-nțelegem, că pe-atunci aveam numai 14 ani, eram încă un copil care nu înțelegea ce se întâmpla. Niciodată în viața mea nu am susținut violența. Cu toate astea, aveam să fac mulți ani de pușcărie politică, în două tranșe, pe baza unor enormități securistice și în lipsa oricăror probe la dosar, fiind eliberat abia în ’64, la decret. Apoi am fost supravegheat pas cu pas de Securitate, fiind marginalizat în permanență undeva la periferia societății comuniste.

R. G.: Să revenim la interesul Rusiei pentru Mișcare și la obiectivele avute în vedere. Cum a folosit Kremlinul aceste informații?

D. A.: Știind prea bine că, din capul locului, odată cu impunerea comunismului în România, era exclusă orice formă de coabitare între oamenii rușilor și legionari, Moscova a pus problema neutralizării Mișcării Legionare. Ăsta era obiectivul documentației.

În iunie 1945, oamenii Rusiei din România au împrăștiat zvonul că Poliția și Siguranța ar întocmi liste cu legionari și că aceștia ar fi urmat să fie arestați pe capete. Trebuie spus că era vorba de o diversiune ce urmărea intimidarea și pregătirea unor negocieri. Nu la mult timp după răspândirea zvonului, niște emisari – printre care și Petru Groza, deja prim-ministru la acel moment – au propus Comandamentului legionar din interior un așa-zis ”pact de neagresiune”, prin care părțile se angajau să nu întreprindă acțiuni ostile una împotriva celeilalte, tolerându-se reciproc. După mai multe discuții și tatonări, Comandamentul Mișcării a căzut în capcana comuniștilor, dând curs circularei din 6 august 1945, care le recomanda legionarilor să iasă din ilegalitate și să se abțină de la orice provocări.

R. G.: Trebuie punctat că nici legionarii și nici comuniștii (manevrați de consilieri NKVD-GRU) nu aveau de gând să respecte așa-zisul pact. Fiecare tabără ținea pistolul la spate și se pregătea pentru ce era mai rău. A fost o greșeală pactul?

D. A.: A fost o imensă greșeală! Desigur, ambele tabere l-au încheiat pentru a câștiga timp, însă legionarii n-au ținut seama de faptul că, în acea conjunctură istorică, timpul nu lucra pentru ei, ci pentru comuniști. Semnarea acelui pact a făcut imposibilă declanșarea încă de atunci a luptei armate anticomuniste, ceea ce le-ar fi generat mari probleme cotropitorilor sovietici și regimului ilegitim de la București. În ‘45 erau destui năpăstuiți gata să pună mâna pe arme, altfel ar fi decurs ostilitățile în circumstanțele istorice de atunci. La momentul acela, declanșarea unei astfel de lupte se putea baza pe largi segmente sociale și politice, nu doar pe legionari. Erau ofițerii Armatei Regale, deblocați și trimiși la cele mai umilitoare munci, erau rămășițele Armatei Naționale din Austria și întregul exil legionar din Germania. Erau destule brațe apte să poarte arme.

O astfel de acțiune ar fi fost sprijinită tacit sau manifest de o mare parte a populației României. Evident, șansele de izbândă ar fi fost infime, poate întârziindu-se cu niște ani comunizarea țării, însă atunci, la fel ca acum, importantă nu era victoria, ci lupta. E drept, pierderile de vieți omenești ar fi fost considerabile, dar în niciun caz n-ar fi putut fi comparabile cu genocidul săvârșit de comuniști în România. O declanșare a luptei anticomuniste încă din ‘45 le-ar fi dat victimelor de mai târziu șansa de a muri eroic, cu arma-n mână, evitând umilințele și atrocitățile detenției politice.

După diversiunea inițiată în ‘45, care a dus la ratarea unui moment esențial, aveau să urmeze marile valuri de arestări din ‘48, instaurarea terorii staliniste și zdrobirea Mișcării, în special la Pitești, Gherla și Aiud, dar și în alte spații ale suferinței, prin crime, tortură, presiuni de toate felurile și barbarii de neînchipuit.

(Fragmente din volumul ”Piteștiul de după Pitești. Din Casimca Jilavei la reeducarea de la Aiud” / foto: domnul Demostene Andronescu, scriitor și fost deținut politic pentru 12 ani)